DA (Partea I)

Prima parte


10 iunie
Inceput de jurnal

Doamne, ce bine ca s-a inventat izolatia fonica! Si ca am avut bani s-o aduc si la mine acasa, intruchipata in termopane fitoase din lemn venghe.
Urasc tunetele, fulgerele si prevestirile cele rele pe care mi se pare ca le includ...

Daca tot m-am trezit, m-am gandit la sfatul Dalidei si mi-am inceput scrierile. Spune ea ca un jurnal ma va ajuta sa-mi ordonez mai bine gandurile. Ar fi ca o harta care-mi va da, in timp, indicatiile necesare regasirii de sine. Nu i-am mai spus ca de obicei prefer sa platesc un ghid sa ma conduca in explorari de acest gen.

Dalida, sa incep deci cu ea.
E psihologul meu. Femeie la aproape 40 de ani. Prezenta confortabila, dar putin distanta, poate datorita detasarii profesionale, obligatorie in relatia psiholog-pacient. Par scurt, saten natural. Ochi sinceri si zglobii, rimelati doar in rare ocazii. Nu prea inalta si nu prea slaba. Intr-o alta circustanta as fi trecut-o probabil cu vederea, caci nimic nu o evidentiaza fizic. Dar, avand in minte recomandarile deosebite pe care le colectionasem despre ea in saptamanile in care m-am decis sa consult psiholog, am canalizat catre ea toata atentia de care eram in stare, inca de la primul contact.
De la prima sedinta ne-am vazut in cabinetul ei din centru. Aproape ca aveam emotii urcand scarile blocului vechi, tacut si somtuos. Mi-a deschis repede, anihilandu-mi emotiile cu un zambet cald si o privire directa si sustinatoare. Interiorul era spatios si infofolit in liniste si lumina. Fotoliul in care m-a cazat cu un gest discret imi oferea confort, insa nu si inspiratie.
Oare de ce venisem la ea? Nu-mi puteam gasi echilibrul si singur? Toate instrumentele mele interioare oare nu ma recunosteau numai pe mine drept unic dirijor?
- Povesteste-mi despre tine, Robert... Cine este Robert? mi-a sunat intrusiv vocea Dalidei.
In cateva cuvinte standard ea apucase si mi se prezentase, fara sa-mi lase si mie un liant de care sa ma agat cu introducerea.
- Vreo sugestie de inceput? am incercat sa aman eu confirmarea ca, intr-adevar, acceptasem ideea terapiei cu un psiholog.
Si mi-a zambit. Un zambet receptiv, atent studiat pentru a-mi oferi incredere si initiativa.

M-am predat deci comunicarii.
- Implinesc 35 la sfarsitul verii. Iubesc omul, prin definitie. Omul asexuat, pentru bogatia interioara pe care o dezvolta si exprima. Nu stiu nimic sa ma fasnineze mai mult decat un suflet bogat. Am un job despre care toti spun ca ar trebui sa fiu mandru, dar pe care-l detest pentru conditionarile cu care ma prinde. Urasc sentimentul repetitiv ca ajung intr-un birou pretentios care nu-mi ofera decat imboldul de a vinde "ce e bine" pe "ce vreau" si ma indeparteaza de motivatiile profesionale pe care odata le imbratisam. Am o relatie de aproape 2 ani care ma echilibreaza, imi completeaza latura erotica, dar nu ma implineste la potential maxim.
Prin urmare caut. O cautare asidua, fara un tel tangibil. Si sunt obosit, Dalida. Vreau sa ma asez pe concret si sa pot rasufla usurat si impacat.
Si s-au lasat cateva momente de liniste, ce parca-mi chema completarile.
- Si aceasta oboseala este motivul pentru care ai nevoie de mine?
- Voi fi tata..., si vocea mi-a sunat strain.
Nu ma acomodasem cu notiunea, cu realitatea, cu mine insumi in proximitatea posturii de "tata". Traiesc si acum blocajul in care m-am cufundat afland proaspata veste. Simt ca si cum partea din creier care m-ar fi bucurat sau intristat s-a schimbat cu un cip programat sa-mi silabiseasca la fiecare minut strainul adevar: "ta-ta, ta-ta, ta-ta...".

De atunci au trecut 3 saptamani. Cipul, ca orice masinarie, nu a obosit si nu se lasa intimidat de ratiune, sentimente sau circumstante. Eu, un recunoscut negociator de altfel, nu-l pot convinge nici macar sa-si schimbe tonul sau frecventa de repetitivitate. Dorm, conversez, mananc si scriu si acum pe ritmul dictator al cipului: "ta-ta, ta-ta, ta-ta!". Acum chiar si fulgera pe ritmul sacadat. Nu mai ploua, au amutit si tunetele. Redeschid geamul si studiez atent luna. E in primul patrar si mi-as putea pune o dorinta. Dar pe care?! Cum as putea formula ceva ce inca nu cunosc, dar dupa care sunt disperat sa gasesc?

Am revenit la scris, dupa o tura de apartament: bucataria - un pahar indesat de Johnny Walker si cu un cub mic de gheata, baia - ocolul fiziologic, dormitorul - scurta verificare a partenerului. I-am ghicit conturul si chiar expresia senina. M-am rezemat de tocul usii inventariindu-i buclele ravasite prin perna, bustul gol care se ridica ritmic intr-o respiratie lenta si mana bronzata care brazda protector partea mea de pat. Privindu-l, am golit paharul cu sete, fara sa simt gust sau satisfactie, l-am reumplut si, linistit cu si de alcool, incerc sa devin analitic.
Iubirea pentru David sta in calea mea sau ea ma ridica spre mai bine si mai mult? Cei aproape 2 ani cu el vor fi cei mai buni ai vietii mele sau reprezinta doar preambulul fericirii mele viitoare? Ar trebui iubirea trunchiata si categorisita in iubire fizica si iubire spirituala? Ratiunea poate manipula vocea inimii? "Ta-ta, ta-ta" si Johnny ma trimite la culcare pentru cele 2 ore de somn matinal...


17 iunie

I-am spus Dalidei ca pana nu imi clarific sentimentele si deciziile, nu vreau sa spun nimanui despre sarcina Darianei. Nu stiu daca ea isi va respecta promisiunea de a pastra secretul aventurii noastre si recunoasc ca nu am nici un drept sa-i mai pretind acest lucru. In curand sarcina devene vizibila. In fiecare dimineata scrutez atent privirea Suedezului sa-i pot descifra in avans reactiile.
Suedezul. E un sef pe care m-am putut baza intotdeauna si alaturi de care am dat cu loialitate tot ce am avut mai bun profesional. M-a investit cu incredere si, dupa nici un an in firma la el, m-am trezit al doilea om pe scara ierarhica. Si de fapt, cum se intampla sa fie deseori plecat in Asia dupa contracte, raman eu sa-i tin in frau afacerea si angajatii. M-a invatat mult si multe, m-a sprijinit financiar, moral si profesional chiar si cand eu m-as fi sanctionat. Am vazut de multe ori in Suedez tatal pe care mi-l visam in anii copilariei. Saptamana asta isi aniverseaza 47 de ani, motiv pentru care Dariana va mai ramane in tara pana la sfarsitul lunii.
Dariana. Este fata lui adoptiva. Mama ei, dna Elena, caci este o Doamna desavarsita, s-a maritat cu Suedezul imediat dupa Revolutie, in primavara lui 1990. A fost o dragoste fulgeratoare si completa, care s-a implinit printr-o casatorie la 3 luni de cand s-au intalnit si un fiu in anul urmator. Suedezul s-a mutat in Romania pentru ca Dariana, fata de 10 ani a dnei Elena sa-si poata continua scoala in tara. Dupa primul an de facultate, ea a plecat cu bursa in Suedia, la bunicii adoptivi. In prezent isi continua acolo studiile de specialitate in marketing si face voluntariat in tarile subdezvoltate din Asia (China si Indonezia pana acum). Cateva luni pe an le petrece in tara la parinti, implicandu-se in mod onorabil in proiectele de relatii publice pe care le desfasuram in perioadele de varf. Blonda, inalta, distinsa, formata dupa stilul si asemanarea Suedezului. Nimeni nu ar fi banuit ca nu este fiica lui biologica.
Am cunoscut-o la prima petrecere de Craciun in firma, acum 4 ani si ceva. Lume multa, colorata, sofisticata, haine de firma, gene rimelate asortate unor zambete sincere sau de complezenta, muzica, gustari si fite printre florile incremenite in somptuoase ikebane. Suedezul m-a luat de umeri ceremonios si m-a impins in fata unei tinere imbracata in alb de sus si pana jos, zambitoare si cu ochi mari, ageri si stralucitori. Mandru, mi-a prezentat-o cu un gest larg:
- E fata mea! Aseara a venit, direct din Asia.
Si ne-a lasat singuri, fara alte fraze ajutatoare, ocupat cu partenerii pe care-i invitasem la petrecere.
- Eram nerabdatoare sa te cunosc, tata mi-a spus ca a angajat un nou consultant financiar care promite mult ... pe toate planurile. Te-ai acomodat deja la noi?
Vorbea ca o gazda veritabila cucoana, desi eu o percepeam inconstient ca pe o intrusa sau, cu bunavointa, un alt invitat pe la noi pe la eveniment.
- Acelasi lucru voiam sa te intreb si eu, Dariana. Te-ai acomodat la noi?
- Cu...? si era toata numai surprindere, cu o spranceana ridicata pana prin bretonul semi-ciufulit.
Eram un barbat galat, am scos dovada deci:
- Fusul orar! si i-am aratat si eu, intr-o bravada de jovialitate, dantura proaspat albita la stomatologie in acea dimineata. Parea de fapt sincer preocupata de mine si am simtit ca puteam sa-mi las pentru moment mandria la pastrare.
Mi-a povestit o scurta istorioara despre calatoria de 14 ore cu avionul, despre micii indonezieni cu care lucrase voluntar si care-i pregatisera prajituri de drum si desene la plecare si am incheiat seara intr-un sentiment de incredere reciproc.
A ramas atunci 3 luni in tara, perioada in care ne zaream destul de rar pe coridoarele firmei. Ii admiram profesionalismul si o respectam ca si coleg. Interactionam odata la cateva saptamani, intalnindu-ne mai mult in biroul Suedezului la cate o prezentare sau concluzionarea vreunui eveniment intern. Si intr-o oarecare luni, seful m-a anuntat intr-un oftat:
- A plecat aseara Dariana... A inceput cursurile la masterat in Suedia. Ti-a transmis salutari. E fata buna...mult prea preocupata de binele celorlalti si mi-e teama sa nu-i dauneze acest altruism in viata.
Da, intr-adevar "fata buna" era descrierea pe care as fi ales-o si eu atunci. Probabil si acum, cu toata stufoasa schimbare de nuante.

- Prima impresie conteaza mereu, a comentat Dalida cand i-am relatat. Erai singur in acea perioada?
- Nu aveam o relatie stabila. Eram intr-o perioada extinsa de tranzitie. Intr-o alta forma de cautare. Stateam cu chirie intr-un apartament nu tocmai central, dar bine situat. Imi gateam singur si ma mandream cu acest lucru tuturor prietenilor si colegilor care-mi calcau pragul. Aveam prieteni ostentativ de buni si multi, zilnic la terase, cluburi si chiar restaurante, la ocazii mai speciale. Traiam sentimentul apartenentei la o gasca mare, amuzanta si de multe ori frivola. Ma bazam pe usi deschise zi si noapte, suflete largi care stiau sa ma asculte la nevoie si sa-mi pretuiasca sincer parerile...Dormeam putin si traiam intens. Aveam timp de tras de fiare la sala si energie de dansat pe mese pana in zori. Cand oboseam, refuzul repaosului mi se parea o batalie castigata cu mine insumi. Nu am mai rezistat mult, evident. Vara aceea a fost ultima zvacnire a tumultului primei tinereti.
- Si tranzitia catre mai departe a fost marcata de un moment anume?
- Nu, treptat. M-am adancit in responsabilitatile profesionale, am realizat tarziu ca prietenii cei multi si buni s-au rarit si ei, ca o consecinta fireasca. M-am analizat si i-am analizat si apoi trierea din perspective noi a venit de la sine.
- Tu ai fost de fapt cel care a initiat departarea si nu intr-un mod firesc...
- Experienta ta de psiholog te face sa crezi asta? Ti se pare ca nu sunt sincer cu tine?
- Dar cu tine, Robert, esti sincer? si glasul Dalidei se pierdu in ritmurile cipului meu: "Ta-ta, ta-ta"...

Oare aveau vreun rost sedintele de psiho-terapie? Nu-mi pierdeam oare timpul si banii in conversatiile astea statice saptamanale? La o privire de suprafata, vedem clar doua beneficii: ca puteam sa-i vorbesc cuiva in acelasi context despre David si Dariana si ca glasul Dalidei era o bijuterie fonica. Suna ca un clopotel. Vesel, zglobiu si cu gust de recreatie mare. Ce bine era cand orele de clasa se terminau intr-o pauza invariabila de harjoneala in curte.

- Sa vorbim atunci despre copilarie. Cum te simteai, ce-ti amintesti cel mai clar? si Dalida mi-a dat din nou de banuit ca-mi putea citi cu exactitate gandurile. De fapt, era singurul lucru care imi pastra deschis interesul pentru discutiile cu ea.
- Ca un copil obisnuit in vremuri comuniste. Ca in mesajele in mare circulatie prin mail-uri: jucam castel, leapsa si alte sporturi de alergat mingea in echipa. Conduceam triburile de mici indieni prin toate cartierele invecinate cautand popoare civilizate (si sigur parsive!) care voiau sa ne ocupe teritoriile. Colindam padurile din satul bunicilor invatand ierburile si beneficiile lor medicinale, ascultand copacii si chemarile locurilor. Libertatea si candoarea acelor ani mi-au conturat viziuni puternice si aripi solide. Mi-au sprijinit avantul si initiativa, mi-au amortizat caderile in care aveam sa ma adancesc mai tarziu.
- Care era relatia cu parintii?
- Tata mai mereu absent: intarziat pe la serviciu sau pierdut in intalniri extinse cu prietenii la bautura. Mama era insa langa mine la nevoie. Mi-o amintesc mereu atenta la problemele cu care ma confruntam si carora mereu incercam sa le aman rezolvarea pentru o alta zi.
"- De ce nu termini acum cu tot?" ma intreba ea mereu, impartindu-si grabita concentrarea intre mine si oalele rosii cu mancare clocotinda de pe aragaz, masina de spalat Albalux din baie si frecatul energic al geamurilor sau pardoselilor.
"- Ca poate-mi vine o idee mai buna mai tarziu", incercam eu mereu s-o conving, total dedicat acestui crez.
Niciodata nu am incercat sa descifrez de fapt semnificatia acestui "mai tarziu". L-am investit in timp cu puteri miraculoase de solutionare a oricarei probleme a omenirii.
- Dalida, de fapt tu cunosti probleme care sa persiste de la inceputurile lumii? Cele peste doua mii de ani crestini nu au adus cu ele solutiile evolutiei ca specie, mentalitate, civilizatie? Ooo nu, nu vreau sa-mi raspunzi, ca nu sunt pregatit cu argumentatie in cazul unei pareri contrare din parte-ti...Spune-mi insa altceva, daca eu gresesc intr-o afirmatie ori ma adancesc in amanunte irelevante, tu, ca psiholog, ma opresti? Ar trebui sa ma reorientezi pe traiectoria marcata de situatiile relevante in prezent, asa-i?
- Robert, tu stii si acum raspunsurile pe care le cauti. Le-ai stiut inca de cand ai decis sa ne vedem prima oara, dar aveai nevoie de un "mai tarziu" pentru a le pune in practica. Eu nu sunt aici decat pentru a-ti oferi un auditoriu la recapitularea finala. Vorbim de cel mai greu rol al tau de pana acum, un rol ale carei replici le cunosti la perfectie, dar cu care inca refuzi sa te identifici complet. Ai pendulat prea mult intre reprezentatii diferite, e timpul sa intri in pielea unui singur personaj. Sa o faci complet, cu totala daruire si cu inima impacata. Eu iti pot doar confirma cu aplauzele de final...

Si asa am incheiat cea de-a treia intalnire cu Dalida.
Ne vedem saptamanal, in sedinte de 90 de minute. Nu stiu in ce masura ma ajuta, cu interventiile ei rare in sunet de clopotel. Noteaza atenta intr-un caiet verde, gros si sobru, ori de cate ori i se pare ca surprinde vreo relevanta in divagatiile mele. Intrebarile-i sunt scurte si par a urma intotdeauna un traseu prestabilit: sunetul pleaca de la ea vioi, limpede si cristalin, rezoneaza in geamul mare si luminos al cabinetului, ricoseaza in el, se sparge instantaneu in 4 parti egale care tintesc mijlocul fiecarui perete si de acolo se intorc in centrul incaperii la mine. Cateodata se suprapun cu murmurul silabisit al cipului meu si atunci, pe ritmul sacadat, simt cum mi se retrage senzatia acuta de prezent constient si o senzatie de rece ma cuprinde. De indiferenta, de detasare, de ridicare de-asupra eului propriu, a relatiilor, a materialului. Stiu ca este traseul catre raspunsul pe care-l caut. Simt ca ma apropii de cunoasterea dorit eliberatoare. Dar senzatia este doar o naluca sentimentala care intr-o fractiunea de secunda ma cunoaste, ma poseda si ma si paraseste.
Se face dimineata. In 2 ore va trebui sa ma trezesc sa plec la birou. Este prea tarziu si totodata prea devreme pentru whisky, deci nu-mi ramane decat sa-mi duc cipul la culcare...


19 iunie

Surpriza: de dimineata cand m-am trezit David era deja la geam, in fata sevaletului, desenand. De obicei el se trezeste tarziu, dupa ce eu sunt deja la birou. E un boem, un artist, o personalitate sensibila si vibranta in mii de corzi si de nuante. Intre trasee grabite de carbune isi ridica privirea cercetator catre mine, cu acea mina absorbita pe care i-o recunosteam de fiecare data cand lucra. Buclele lui castanii ii incadrau sagalnic profilul, intr-o parte potolite de arcuirea urechii. E un barbat frumos, o frumusete clasica, pe care toti o remarca. Ochii mari si visatori, de un albastru cameleonic, au propriul limbaj: ei mi-au spus cele mai frumoase povesti si m-au apropiat de cele mai indraznete vise in eternitatea cuprinsa intre doua clipiri succesive de pleoape.
- Nu te misca, mai pastreaza-ti poza aia calma inca 5 secunde, ca-mi strici ritmul imaginii! si-si ridica mana stanga intr-o somare fara echivoc.
- Iar ma desenezi pe mine? Ce-i cu tine asa devreme? am incercat eu sa vorbesc fara prea mari miscari din buze, ca stiu ce se scandalizeaza daca cineva-ul din mine nu da prioritate artei.
- Nu mi s-a mai parut necesar si astazi sa pretind ca dorm inca...Iti simt, sa stii, furtuna interioara. Incerc sa ma auto-conving ca macar este ceva estival...
Si ochii lui senini s-au incarcat brusc de cenusiuri intunecate. In continuare imperativitatea mainii stangi ridicate ma tintuia cu capul intre perne. Carbunele cu care ma desena isi intetise alergatura in coala. Isi tinea sprancenele usor incruntate si pe sub ele imi arunca aceleasi priviri cu ritmicitate de cronometru. Eu nu eram pregatit de aceasta discutie, nici chiar cu el. Incercasem sa nu-mi aduc nici o ingrijorare acasa la el, vreau sa-mi lamuresc intai mie realitatea si dimensiunea prezentului pentru a sti cum i-o pot prezenta si lui, intr-o maniera artistica pe care sa o poata cuprinde. David respinge din pricipiu toate elementele care tin de trivial. El traieste o poveste continua sau intruchipeaza, mai bine spus, o reala poveste.
- Mai da-mi putin timp...
- Inca 5 secunde, se rasti el cu un zambet brusc in privire! Aproape am terminat!
Si, cu un gest larg, a trasat linia finala. Oricum aproape imi amortise tot spatele, dar eram convins ca meritase. Rareori il vazusem la 7 dimineata in practici creative.
- Adu-l sa-l comentam, e mai bun decat oglinda din baie! si mi-am intins membrele lenevite de somn, gandindu-ma usurat si recunoscator la periculosul subiect care se indepartase pe moment.
David si-a intors sevaletul catre geam, s-a ridicat din tronul lui artizanal (un scaunel de lemn, cu trei picioare sculptate de un alt prieten artist) si s-a trantit cu un oftat pe partea lui de pat. Mi-a pus o mana calda si ferma pe umar, ca o imbarbatare.
- Lasa ca imi spui tu...de ce te stresezi asa? Ai idee cat senin ratezi pozitionandu-te numai in calea furtunii? Te asteapta soarele sa se reflecte in tine! Te astept si eu, mai presus de toate. Si hai, du-te acum, mai vreau sa dorm, sa visez noi perspective de a te desena...
Mi-a trasat in fuga o schita pe spatele gol si-si tranti, aproape cu zgomot, buclele de perna.

David. Are o personalitate surprinzatoare. Schimba cu o extraordinara dexteritate nuantele in picturi, reactii si sentimente, dar mereu le pastreaza profunzimea. Cateodata nici eu nu-l pot urmari la viteza reala. Alte dati se uita pe sine intr-o reverie din care nu iese cu orele, indiferent de stimulii di-mprejur. Il privesc intens, si ma gandesc ca succesiunea de imagini pe care le intruchipeaza ar putea furniza material pentru o multime de diafilme.
Inainte de a iesi pe usa de dimineata, mi-am amintit ca nu-mi vazusem portretul. M-am intors in mare liniste in dormitor, cu servieta intr-o mana si sacoul agatat de un deget pe umar. David dormea, dar sevaletul era acum intors catre usa, stiind probabil ca nu o sa plec fara sa-l studiez. Pe dreptunghiul alb de hartie mata, desenase in detaliu un...arc. Un arc si o sageata langa el...

Mi-amintesc de prima data cand l-am vazut pe David. Era la masa la o terasa, inconjurat de o multime de fete vesele, dispuse si frumoase. Trona ca un guru in mijlocul lor si le vorbea cu pasiune despre arta. Avea parul scurt atunci si aranjat cu grija, o camasa diabolic de alba cu guler si mansete apretate, generos deschise pentru a lasa la vedere delicatetea incheieturilor. Povestea cu gesturi largi si priviri patimase ceva ce fetele nu intelegeau, dar admirau. Partenera mea din acea seara il cunoscuse cu cateva saptamani inainte la un curs de arte si mi-l mentionase in treacat ca fiind deosebit de talentat si simpatic. Era tipul de barbat care cucerea instantaneu o femeie, fara prea mare efort, si care lasa o impresie remarcabila inca de la prima vedere. Motiv pentru care in seara cu pricina am refuzat sa stam la aceeasi masa cu el, pentru ca-mi voiam partenera numai pentru mine. Dar, repet si cunosc, era un tip simpatic. Avea putin accent si am inteles ca era proaspat venit in Bucuresti, dar nimeni nu stia amanunte. Se chinuia sa-si distribuie atentia catre fiecare dintre fetele de langa el si banuiesc ca-i erau toate studente la cursuri, ca aveau acel aer candid de invatacei care si-au pus in gand sa-si multumeasca invatatorul cu orice chip. Atunci am facut cunostinta si nimic altceva. Ziua urmatoare semnam aceeasi condica: terasa, masa si partenera identice. Mai asteptam niste prieteni cand, spre seara, a aparut si el singur, in blugi si tricou albastru polo. Parea mai inalt si cu o constitutie zvelta, destul de atletica. A venit direct la noi la masa, cu un zambet deschis.
- Buna seara. Robert, corect? Aseara nu am avut prea mari sanse de conversatie...
- Ar fi fost destul de arogant din parte-mi sa-mi inchipui asa ceva avand in vedere multimea care te blinda ieri!
- Putem recupera acum sau ...intr-o alta zi in acelasi loc si aceeasi formula daca vreti, si deja facuse o miscare de salut si un gest de indepartare cand, curios de oferta-i, l-am poftit sa ni se alature.
In cateva minute au aparut si ceilalti prieteni asteptati si 2 dintre ei s-au dovedit a-l fi cunoscut deja pe David intr-un club in voga cu cateva saptamani inainte.
Seara a trecut rapid intr-o atmosfera amicala relaxata cu discutii despre mondenitati si cunostinte comune si, tarziu in noapte, am trecut si la subiecte mai personale:
- Am inteles ca nu esti din Bucuresti?
- Nu, am venit de curand de la tara, din vest. Si cu un gest ce exprima lipsa de importanta a acestei precizari, a continuat:
- Mirajului capitalei trebuie sa-i cedam macar o data fiecare dintre noi.
- Si cum ti se pare, te-a convins, ramai definitiv aici?
- Ce inseamna "definitiv"? sa ma atasez iremediabil de traficul, poluarea, aglomeratia si stresul de metropola??? si o expresie de oripilare ii inflacara cenusiul din privire...
- Nu imping planurile atat de departe! cel mai important e sa ne bucuram constient de un "aici" si "acum". "Absolutul este punctul indiferent al tuturor polurilor, dincolo de existenta si inexistenta, dincolo de real si ireal."
- La ora asta tu ma bagi in asa adancimi? si incercam sa-l privesc cu atentie sa ghicesc intelesul care ma pandea din spatele spuselor lui.
- Lucian Blaga, am citat doar. Si a schitat catre mine primul zambet menit sa-mi alunge temerile si vecinatatea tenebrelor.

Ar trebui sa-i vorbesc Dalidei si despre proprietatile curative ale zambetului lui. Acea nuanta de zambet pe care nu m vazut-o dedicata nimanui altcuiva. O coloreaza instantanu in cel mai pur panel sentimental si mi-o administreaza in doze optime exact in momentele de acuta necesitate.

Revenind la zilele de inceput pentru relatia noastra, urmatoarea seara am petrecut-o din nou impreuna, eu cu aceeasi partenera si el cu o studenta pe care o avea la cursurile de arta, cu care de altfel parea destul de intim. Itinerariul discutiei dintre mine si el a fost din nou vast si interesant, cu bucle ample si atractive care momentan isi pierd concretul si-mi scapa notificarii in jurnal. Am schimbat la sfarsit numerele de telefon si apoi a disparut vreo doua saptamani din cercul meu. Pana intr-o zi cand, pe la pranz, m-a sunat.
- Ai mancat sau nu nu-ti iei pauza de pranz la birou? a inceput conversatia simplu si direct.
- Ma inviti la masa?
- Sa vedem...unde lucrezi?
- Langa Unirea, sunt multe locuri dragute prin zona si peste o ora jumate trebuie sa fiu inapoi la o sedinta, te bagi deci?
- Irish Pub in 12 minute?
- Ok! si am inchis telefonul, ramanand putin surprins de initiativa lui si, totodata, cu interesul surescitat: nu parea deloc tipul de persoana care sa duca lipsa de companie in mijlocul zilei, in mijlocul saptamanii...
Am ajuns primul si m-am asezat pe terasa la o masa, putin enervat de faptul ca nu se sinchisise sa fie deja acolo, dupa ce el imi solicitase iesirea. Se astepta probabil sa il tratez cu aceeasi abnegatie ca si trupa lui de admiratoare? Ma enerveaza de obicei acest tip de barbati care-si cladesc fundamentul respectului de sine si al mandriei in raport direct crescator cu numarul de cuceriri. A aparut si David, macar inaintea chelnerului care ne-a prezentat politicos meniul si ne-a interogat despre preferintele de bautura. Eu m-am multumit cu o cafea si el a cerut 50 de Metaxa si Cola. Mi s-a parut deplasata combinatia pentru ora pranzului, dar nu am comentat.
- Am ajuns de 10 minute, dar am vut sa te las pe tine sa alegi locul. Aici m-as fi asezat si eu oricum.
- M-a surprins apelul tau, nu ma asteptam sa suni ca nu te-am mai vazut in ultimele saptamani.
- Da, am sunat-o pe Andreea si mi-a spus ca v-ati despartit, atunci am facut uz direct de numarul tau.
Nu stiam daca era cazul sa fac vreo remarca despre faptul ca oricum relatia mea cu Andreea fusese doar o placere mutuala de nici 6 saptamani, dar oricum el a continuat pe un ton putin agitat.
- Pana vineri trebuie sa ma mut de la tipa cu care stau ca-i vine frati-su sa-si petreaca aici restul verii si nu am reusit sa-mi gaesc nici un loc cu o chirie acceptabila. M-am gandit ca poate stii pe cineva ca pareai integrat intr-un cerc mare si familiarizat cu diverse domenii.
- Vineri adica poimaine?
- La prima ora, da...fetele mele nu pareau dispuse decat sa-mi ofere gazduire la ele si nu vreau sa repet exercitiul de acum si nici sa ajung intr-o relatie de circumstanta...
- Dificil, lasa-ma sa ma gandesc, sa dau niste telefoane, te sun eu mai tarziu si-ti spun ce aflu, e cam din scurt.
- Ce mananci? imi arunca el schimbarea subiectului cu ochii in meniul de pe masa.
- Stai la mine pana gasim in alta parte? si cred ca i-am facut propunerea inainte sa apuc sa-mi termin gandul si pentru mine, entuziasmandu-ma brusc.
- Garsoniera? si nu si-a ridicat ochii din randurile cu fripturi.
- 3 camere, canapeaua din living.
- Esti sigur? Ar putea dura ceva pana-mi gasesc in alta parte...si-si ridica spre mine o privire de metal moale si stralucitor. Apoi fara sa-mi astepte raspunsul, pocni victorios din degetele-i suple si dadu verdictul final:
- Maine seara vin cu tot cu bagaj, te sun inainte sa-mi spui unde?
- Nu te intereseaza zona?
- Nu te intereseaza recompensa?
- Mi-ai putea oferi consiliere in amenajarea interioara, nu am apucat sa-l mobilez cu totul.

Restul zilei la birou am petrecut-o avand tot timpul intr-o curba a mintii invitatia pe care i-o facusem. De cand imi cumparasem apartamentul, de peste un an, nu invitasem nici o partenera pentru mai mult de o saptamana. Poate si datorita faptului ca nu mai avusesem in aceasta perioada o relatie serioasa si care sa ma faca sa-mi doresc prezenta ei mai complet si mai profund. Si acum facusem pripita invitatie, in intimitatea-mi atat de pretioasa, unui individ pe care-l vazusem de 4 ori in viata mea si despre care efectiv nu stiam mare lucru. Era un soi de surescitare in mintea mea care-mi dadea numai imbolduri contradictorii. Am pus mana pe telefon si am sunat-o pe Andreea, fosta. Dupa o discutie in care fiecare si-a exprimat democratic asteptarile de la celalalt, hotarasem eu pentru amandoi ca e mai bine sa reluam vechea amicitie, decat sa risc sa o ranesc mai mult prin neimplicare. Trecand rapid peste introducere si recapitularea ultimei perioade in care nu ne mai vorbisem, mi-am exprimat temerile:
- Il cunoaste careva dintre prietenele tale pe David profesorul ala de arte? L-am invitat sa stea la mine pana-si gaseste ceva cu chirie si nu stiu daca nu cumva am facut o prostie...
- Super, ce dragut ai fost...E un tip chiar ok si, wow, sa va stiu pe voi doi grupati in aceeasi casa mmmmi... se pare o aroganta a naturii masculine. Sunteti cei mai sexi barbati din cati am vazut si chiar vorbeam ieri cu fetele ca nu stiam care e mai valabil dintre voi. Or sa innebuneasca si ma ia si pe mine cu transpiratii cand ma gandesc ca as putea sa va bifez pe amandoi intr-o singura vizita!
- Tu intelegi ce ma ingrijoreaza pe mine? Nu-mi trebuie sa-mi aduca asta toate cursantele acasa la meditatii! Nu stiu de ce m-am oferit, ca pe tine nu m-as fi riscat sa te invit pe termen nelimitat de exemplu!
- Esti nesimtit!
- Glumesc!
- Pe naiba! Iti spun ca e ok, nici eu nu stiu amanunte, nimeni nu-l cunoaste de dinainte de a se muta la Bucuresti, dar nu-ti face griji ca o sa va placeti reciproc, o sa vezi! Sa ma suni sa-mi spui cum e, bine? Poate-mi pui si o vorba buna la el ca oricum mi-ai ramas dator ca mi-ai dat papucii asa, fara drept de apel...
- Haide, doamna, nu incepe cu santaje din astea, te sun peste o saptamana sa ai si tu noutati pentru fete. Te pup si multumesc!



20 iunie

Saptamanile care au urmat? Veneam acasa, valuri de coli desenate imi conduceau talpile de pe hol pana in baie si inapoi pe traseu diferit! Living-ul il ocupa el si, fara a cere un acord prealabil, deja incepuse sa-i personalizeze un perete cu uleiuri pastelate. Nu spun ca nu trebuia varuit, nu spun nici macar ca ma deranja. Ceva din el raspandea tacit intentia buna. Era diferit de tot si toate de pana atunci, primul care descoperise antidotul pentru nervii mei. Casa imi devenise un muzeu al calmului propriu, ma simteam tot mai calibrat si constientizam reusita cu uimire.
Sau imi gaseam singur motive in serile stresante de birou si cum ca ar trebui sa ajung mai repede acasa sa ma calmez.
- Cand poti puncta o schimbare in registrul relatiei voastre? investiga Dalida expunerea.
- Cred ca la vreo 2-3 luni de cand se mutase la mine. Trebuia sa plec la o conferinta prin Ungaria si s-a amanat, lasandu-mi un gust bun de satisfactie, ca trebuia sa conduc pana acolo. Am ajuns multumit acasa si am golit impreuna cateva sticle de vin. Nu era prima data cand faceam asta impreuna, mereu in acelasi loc: evident inaintea peretelui personalizat de el, care prindea la fiecare 10-12 zile noi contururi. Pe jos, cu ochii scotocind prin verde, roz si gri dupa interpretari plauzibile. Ca nu eram nici un cunoscator si nici un consumator de pictura, doar tolerant si inspirat in interpretari uneori. Eram deja putin ametiti cand m-am ridicat si am pus un Cd cu muzica ambientala sa intram in pasa nocturna. Andreea ma suna disperata pe mobil, curioasa probabil de ce nu am mai sunat-o sa completez raportul noii vieti in 2. Am trantit telefonul de parchet, fara sa ma gandesc ca era mai simplu sa-l inchid, si i-am inchinat cateva dedicatii ca o apucase sunatul asa tarziu. David m-a prins de incheietura si m-a tras inapoi jos, cu o privire vie si distrata. Atingerea mainii lui mi-a conectat intr-o secunda toti senzorii sexuali de care nici nu banuiam ca mi-ar intra in posesie si mi-a maturat perfect capul de orice urma tarzie de autocontrol. I-am luat hotarat buzele la mangaiat si gustat, savurand placerea si inopinantul situatiei. Mana lui ramasese pe incheietura-mi, nehotarata intre a ma imobiliza si a ma ghida. Nu stiu cat a durat primul sarut, n-as putea explica vreodata vuietul de ganduri care in acea noapte mi-a speriat toti aburii vinului. Stiu doar ca dupa niste minute de abandon senzorial, neuronii mi-au resuscitat ratiunea care m-a ridicat de langa el, mi-a paralizat eventualele vorbe sau priviri si m-a alungat singur in pat, condamnat la masochism cognitiv.
Cum aveam sa ne dam "buna dimineata" mai tarziu? Vinovat de abuz? Fortare? Initiere? Cum ma putea numi? Miile de secunde pana dimineata m-au vlaguit de toata inspiratia pentru interpretari si auto-blamari.
- Si nu, Dalida, nu eram la primul gest intim cu un barbat, i-am citit eu intrebarea in priviri. Aveam la activ un sarut experimental cu un coleg de camera in facultate si un surogat de relatie de cateva saptamani cu un homosexual convins, un an mai tarziu. Experiment si dragoste de inedit, asa le-as cataloga. Nimic in pericol de comparatie.
- Ti-era frica de respingere, Robert? Care gand era cel mai chinuitor?
- Cel care ma doare si acum, cu conotatiile lui dezvoltate: ca el ar suferi, ca gestul meu ii ofera exact reversul meritelor lui. Vezi tu, in situatia de acum nu pot ramane numai eu singura victima a proprie-mi greseli, cineva va mai suferi cumplit alaturi de mine. Dalida, stim ca oriunde as vrea sa fac un viraj salvator imi va fi o persoana iubita in cale, gata sa fie transformata in victima de decizia mea, oricare ar fi ea. Gandul asta ma descompune si ma recompune in fiecare zi si in fiecare noapte, doar pentru a fi gata de o noua descompunere.
Am stat amandoi in tacere cateva minute pana cand ea m-a deviat din traiectoria proprie-mi tragedii:
- Cum a fost revederea cu David in dimineata urmatoare?
- M-a lasat sa ma trezesc si sa plec fara o confruntare. Ajuns la masina, am gasit un desen prins in brelocul de la chei: pamant, cer, ploaie intre ele. Nimic mai mult, fara culori, fara detalii. Era mai mult o schita, a carei interpretare mi-a ocupat toata prima jumatate a zilei. La pranz m-a sunat:
- Ce sunt eu?
Incercam sa ma leg de o nuanta ajutatoare a vocii lui, sa-i raspund in concordanta.
- Colegul meu de apartament? era cea mai plauzibila interpretare, oricum!
- Concetreaza-te, Robert, tu stii ce intreb. Ce sunt eu?
- Un prieten? ...un prieten pe care l-am...(Doamne, care era un cuvant bun???) impins prea departe?
- Robert, aseara ai ales timpul si modul tau de manifestare, acum o fac si eu. Doar inca de doua ori intreb - ce sunt eu?
- David, ce naiba, sunt la birou, sunt apasat de tot ce-a fost, sunt cu astia de la vanzari pe cap, ce vrei sa-ti spun?
- Atat: ce sunt eu?
Ma enervasem deja de-a binelea. Pe situatie, pe ideile lui, pe stagnarea mintii mele, pe treaba nefacuta la birou, pe circumstanta, pe mine de la A la Z. Am iesit din birou cu telefonul la ureche si-am coborat in graba maxima cele 3 calupuri de scari pana jos, afara din cladire, unde m-am sprijinit de zid cu ochii in pamant, in negura si gand. Ce-ar fi trebuit sa raspund? Imi pasa de el, asa sentimente nu ma mai coplesisera de foarte mult timp si ma paraliza si mai mult aceasta constientizare. As fi vrut sa gasesc, intr-adevar, raspunsul corect pentru el, pentru noi. Gandisem "noi". Ma entuziasma si ma oripila sintagma in aceeasi masura. Nu mai aveam anii experimentelor si nici disponibilitatea sentimentala de odinioara. Si totusi galopul din timpane venea din propriu-mi piept. Acolo tremura cineva, si asta realizam ca eram chiar eu, pentru rezolvarea ghicitorii din intrebare.
- Robert, sa mai astept? Un singur cuvant spune-mi, raspunde-mi, atat.
As fi vrut sa ma lase sa-i explic ceea ce nici mie nu puteam, am inceput prin cuvinte alese ca sa fie relevante, dar mi-a inchis inainte de a duce fraza la jumatate.
Simteam deja cum imi vuieste presiunea in creieri, nu contau stropii care-mi udau tinuta de sedinta cu vanzarile, descopeream ca nu conta nimic altceva decat el. Revelatia mi-a ridicat privirea din agitatie si, intr-o secunda, i-am format numarul si am stiut:
- Ploaia. Asta e cuvantul tau.
- Si vrei sa raman? si i-am ghicit satisfacut zambetul din voce.
- Ramai!

Si asa a debutat cel mai frumos an al vietii mele. Iubeam, descopeream, improvizam. Privind in urma, timpul acela tot incape intr-o secunda. Tipul de secunda pe care ai vrea sa ti-o faci mireasa. Secunda careia ii promiti ca o vei lua de sotie pe vecie, daca va ramane un moment cu tine. Secunda ce cuprinde maretia tuturor trairilor, secunda noastra, mireasa mea.

"Ta-ta, ta-ta, ta-ta"si imi alunga zambetul de nunta...




30 iunie

Dariana pleaca maine in Suedia, sa-si finalizeze pregatirile si se va intoarce pe la jumatatea lui august definitiv in tara. S-a hotarat sa nasca aici deci. Nu ne-am mai vazut pana ieri, cand a trebuit sa apar si eu la petrecerea Suedezului, cu cadoul si scuza ca nu puteam sta din cauza ca tocmai imi telefonasera ai mei ca trec prin Bucuresti sa ma vada. Nu as fi vrut sa-i prelungesc disconfortul Darianei prin prezenta mea acolo.
M-a anuntat la sfarsitul lunii trecute ca este insarcinata, ca eu sunt tatal si ca a decis sa pastreze copilul, oricare ar fi decizia mea de a ma implica sau nu in viata lor.
-Dalida, stii ce mi se pare mie ciudat? Faptul ca acum vreo 2 ani, cand nu intrasem inca in secunda magica alaturi de David, Dariana dansa cu mine la o petrecere (tot a firmei, evident) si mi-a spus ca eu sunt idealul de barbat pentru ea.
- Exact cu aceste cuvinte?
-Mai mult, isi lasase capul pe umarul meu, imi mangaia spatele cu 2 palme fierbinti si mi-a spus fara nici un fel de preambul pregatitor:
- As vrea oricand sa-ti fac un copil! Stiu ca poate as putea altera relatia dintre noi, dar trebuie sa stii ca nu am intalnit pana acum un alt barbat cu care sa ma simt mai compatibila, alaturi de care sa ma imaginez mai fericita. Ai tot ce admir si tot ce as astepta de la un partener pe viata!
M-am gandit atunci ca macar jumatate din ce spunea era meritul alcoolului si nu am incurajat discutia mai departe. De altfel nici ea nu parea ca ar fi dispusa sa o dezvolte, parea doar un moment disparat, decupat dintr-o spovedanie, si inserat la fix in dansul nostru.
- Dariana, eu mi-am dorit tot timpul o sora ca tine, Suedezul mi-a personificat intotdeauna figura ideala paterna, nu te arunca in afirmatii infantile cand nici nu ma cunosti inde-ajuns.
Mi-a acoperit gura cu palma si m-a incredintat:
- Lasa ca stiu eu ce-ti spun. Doar sa stii, atat, nu ne va afecta in nici un alt fel relatia viitoare.

Si intr-adevar asa a si fost. Declaratia ei mi-a ramas doar ca eticheta unui vis in minte. Vis ce se materializeaza acum, dupa 2 ani de trezire, sau ar trebui sa spun exact invers? "Buna dimineata, acum oare de abia ma trezesc?"





Sfarsit de iulie

Lipsa Darianei imi fertilizeaza terenul pentru ingrijorari. Tot ce stiu sunt calculele mele, ajunse deja la luna a patra de sarcina, si banuielile cotidiene ca familia Suedezului deja a aflat. Fac eforturi din ce in ce mai mari sa nu-mi expun framantarile simturilor agere ale lui David.
Seara, inainte de a intra in casa, imi acord cateva minute de detasare calculata, bine de-acum exersata. Imi adun puterea de autosugestie si o somez sa-si inceapa ritualul: imi vizualizez inima cand mi-o scot din piept, mi-o curat temeinic de chinuri, nesiguranta si complicatii, pana ramane pulsanda in curatenia sentimentelor pentru David, si o las usor sa-mi alunece inapoi in piept. Si creierul, nici cu el nu ma pot duce asa acasa: il decupez cu grija din craniu-mi arzand, ii intrerup toate circuitele gandurilor care si-au dezvoltat o ditamai matricea vanjoasa si inchegata, ii decuplez alarma de temeri, ma uit piezis la cipul care rezista cu monumental stoicism fix in centrul mintii mele, ma resemnez ca pe el nu-l pot inca expulza sau anihila, si-mi pun in matca si creierul cel calm acum. Episodul cu ritualul matinal corespondent nu este atat de elaborat. Toata adunatura asta de rele si complicatii asteapta vigilenta, pregatita si incordata sa-mi sara la loc in organe in secunda in care am iesit din casa. Si imi prezinta cu nerabdare toate aliantele multiple pe care le-au facut intr-o noapte. Si noapte de noapte. Un mare sincron. Ritmul ramas acelasi: "ta-ta, ta-ta, ta-ta". Copilul care mai supravietuieste in mine le striga tuturor cu disperare "mai tarziu", "poate imi vine o idee mai buna mai tarziu", dar nici pe el nu-l iarta...Il voi pierde chiar si pe el in curand.
Sunt sigur ca de-acum sarcina e evidenta. A trecut de cele 3 luni critice cu bine, altfel ceva ingrijorator despre starea ei ar fi ajuns cu siguranta si la urechile Suedezului si eu i-as fi putut traduce ingrijorarea ca atare. Dar nu, el pare ignorant inca si entuziast ca Dariana se intoarce definitiv acasa in cateva saptamani.
Lipsa ei nu m-a ajutat deloc sa-mi aleg decizia si sa-i raman fidel. Ma scindez din ce in ce mai clar in cele doua personaje in care singur mi-am iubit pozitionarea: iubitul lui David si tatal copilului Darianei. Imi constientizez si rolul cel ingrat de a dezamagi cumplit prin oricare replica definitorie as alege. Mare dreptate la Camil Petrescu: "Cata luciditate, atata drama".

Astazi i-am povestit Dalidei despre noul desen. Ma astepta gata facut, pe acelasi sevalet. Un arc, cu sageata pregatita de tras. David m-a asteptat sa-l zaresc si mi-a intampinat orice comentariu:
- Te recunosti?
- ... mi-am ridicat si eu sprancenele, incercand sa par expresiv in orice fel care m-ar fi putut salva de la iminent. Intr-un fel tamp, banuiesc, caci David mi-a servit inapoi imitatia exagerata a expresiei mele.
- Te eschivezi?
- ... de data asta imi cautam inspiratia prin parchet...
- Robert, gandeste-te doar la cat timp vei mai putea miza pe un "mai tarziu salvator". Am gatit azi. Hai sa vezi, ca nu degeaba-ti tii nevasta acasa.
- Nevasta? am mascat eu cu o intrebare oftatul de usurare care saluta schimbarea subiectului.
- Vrei tu rolul asta? Nu pe timpul verii, in vacante eu duc greul statului acasa! Apreciezi sper ca am spalat si geamurile ieri, si crede-ma ca a fost maxima corvoada casnica la care ma puteam supune.
Era vesel. Ii stralucea privirea si-si agita degetele lui suple in toate directiile in care se zareau geamuri prin casa. Erau destule, trebuie sa se fi chinuit cu ele niste ore bune.
- Ce te-a apucat?
- Iti pictasem ceva pe ele, dar nu era momentul sa si vezi. Arta deci, tot arta m-a convins. Si-si puse mana in dreptul inimii, teatral, apoi imi cuprinse fata in palme si, cu o brusca seriozitate, mi-a infipt adanc in inima-mi cea proaspat curatata, un albastru senin de iubire.
M-a tras intr-o imbratisare ferma si am ramas asa, pierdut in lumea sentimentelor lui, ca un copil in magazinul cu dulciuri si jucarii.